Ajung acum la inefabilul centru al povestirii mele; de aici încolo începedisperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să-l cunoască: cum să transmiţi altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? Într-un moment de cumpănă similar, misticii apelează la simboluri: pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbeşte despre o pasăre care, într-un fel, e toate păsările. Alanus de Insulis vorbeşte despre o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nu se află nicăieri; Iezechiel vorbeşte despre un înger cu patru feţe care se îndreaptă în acelaşi timp spre Răsărit şi spre Apus, spre Miazănoapte şi spre Miazăzi. (Nu pomenesc la întîmplare aceste analogii neînţelese; au, desigur, o legătură cu Aleph-ul.) Poate că zeii n-or să mă oprească să descopăr un chip echivalent, dar mărturia mea scrisă ar fi contaminată de literatură şi de falsitate. Iar problema fundamentală, de altfel, nu poate fi nedezlegată: cum ar putea fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit? În acea clipă necuprinsă am văzut milioane de lucruri plăcute sau înspăimîntătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decît faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au văzut ochii a fost simultan, pe cînd ceea ce o să transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul. Totuşi, o să încerc să surprind ceva.
În partea de jos a treptei, în dreapta, am văzut o mică sferă în ape, de o strălucire orbitoare. La început am crezut că se învîrteşte; pe urmă mi-am dat seama că această mişcare era o iluzie provocată de ameţitoarele spectacole pe care le cuprindea. Diametrul Aleph-ului să tot fi fost de vreo doi-trei centimetri, dar spaţiul cosmic era întreg acolo, fără să-şi fi micşorat dimensiunile impresionante. Fiecare lucru (bunăoară, cristalul de oglindă) era nenumărate lucruri, fiindcă eu îl vedeam desluşit din toate punctele universului. Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor şi asfinţitul, am văzut mulţimile Americii, am văzut o pînză de păianjen argintie în vîrful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumăraţi ochi larg deschişi scrutîndu-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pămînt şi nici una un mi-a înapoiat chipul, am văzut într-o curte din strada Soler aceleaşi dale pe care acum treizeci de ani le-am văzut în vestibulul unei case din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, filoane de metale, vapori de apă, am văzut înalte pustiuri ecuatoriale şi fiecare fir de nisip din care sînt alcătuite, am văzut în Inverness o femeie pe care nu pot s-o uit, am văzut pletele răsfirate, trupul zvelt, am văzut un cancer de sîn, am văzut un petic de pămînt ars pe o potecă unde înainte era un copac, am văzut o casă din Adrogué, un exemplar din prima versiune englezească a lui Pliniu, realizată de Philemon Holland, am văzut în acelaşi timp fiecare literă de pe fiecare pagină (încă de mic mă minunam că literele unui volum închis nu se amestecă şi nu se împrăştie în timpul nopţii), am văzut noaptea şi ziua de faţă, am văzut un apus de soare la Querétaro care părea să răsfrîngă culorile unui trandafir de Bengal, am văzut un iatac pustiu, am văzut, într-un cabinet din Alkmaar, un glob pămîntesc între două oglinzi care-l multiplicau la nesfîrşt, am văzut cai cu coamele în vînt pe o plajă de la Marea Caspică în zori, am văzut delicata încheietură a unei mîini, i-am văzut pe supravieţuitorii unei bătălii trimiţînd epistole, am văzut într-o vitrină din Mirzapur un pachet de cărţi de joc spaniole, am văzut umbrele alungite ale unor ferigi într-o seră, am văzut tigri, pistoane, bizoni, talazuri şi oştiri, am văzut toate furnicile care există pe pămînt, am văzut un astrolab persan, am văzut într-un sertar de birou (şi scrisul m-a înfiorat) scrisori neruşinate, cu neputinţă de crezut, cu amănunte precise, pe care Beatriz i le trimisese lui Carlos Argentino, am văzut un monument îndrăgit din Chacarita, am văzut relicva înspăimîntătoare a fiinţei încîntătoare care fusese Beatriz Viterbo, am văzut circulaţia sîngelui meu vîscos şi mohorît, am văzut păienjenişul iubirii şi putreziciunea morţii, am văzut Aleph-ul, din toate punctele de vedere, am văzut în Aleph pămîntul, mi-am văzut chipul şi măruntaiele, am văzut chipul tău şi m-a cuprins ameţeala şi m-a podidit plînsul, fiindcă ochii mei văzuseră acest obiect tainic şi ipotetic, al cărui nume îl uzurpă oamenii, dar pe care nici un om nu l-a privit: universul cu neputinţă de plăsmuit.
Jorge Luis Borges. Cartea de nisip – proză completă vol.2, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, paginile 158-160.
Jorge Luis Borges. El libro de arena – prosa completa vol.2, Editorial Polirom, Bucarest, 2006, páginas 158-160.
No hay comentarios:
Publicar un comentario